“Ma lupt! Au trecut deja atatia ani si razboiul pe care l-am inceput simt ca nu se mai termina. Puterile imi sunt aproape terminate, dar asta nu ma opreste sa lupt in continuare. Ma uit de jur imprejur si observ ca mai sunt singurul care lupta si desi aproape terminat de ranile care ma dor si sangele care nu se opreste sa mai curga in valuri de fum negru, inecacios, mereu gasesc o cantitate imensa de putere care ma ajuta sa raman in picioare in fata dusmanului.
Ochii, au inceput sa planga cu sange, un sange care si-a pierdut de mult nuanta de trandafir, caci acum stiu ca nu mai sunt un oarecare. Am ucis fara sa clipesc cel mai bun prieten atunci cand l-am parasit pentru o adunatura de lucruri atat de neimportante, fara valoare, fara sentiment si totusi cu o putere atat de mare asupra lor…
Stau drept, ma privesc in ochi si izbucnesc in plans. Mi-e atat de greu sa fac asta si totusi o fac. Ma uit si plang in acelasi timp, iar in piept inima mi se rupe. Pompeaza atat de repede incat pot sa o compar cu usurinta cu pistoanele unei masini turate la maxim. Abia mai reusesc sa o stapanesc, fiindca e atat de greu de controlat in timp ce imi loveste pieptul neincetat, din ce in ce mai repede si de fiecare data mai tare. Ma intristez brusc si realizez cine imi este dusmanul cu care m-am luptat aproape pana dincolo de moarte. Acum, durerea pe care o simt, ma jur ca nu se poate compara cu nimic pamantesc si nimic pamantesc nu poate sa o provoace atat de tare, Cu toate astea rezist, sunt un adevarat vortex plin de energie inifinita ce ma face indistructibil. Nu-mi permit sa mor acum, cand am vazut fata adevaratului dusman pe care mereu il vedeam in alte forme decat in ceea ce este adevarat, si desi stau in picioare, genunchii isi pierd capacitatea de a ma mai tine drept, iar apoi, ca o cometa lovesc pamantul si cad la picioarele inamicului. Ridic capul din pamant, il privesc din nou in ochi, strang pumnii si incep sa lovesc, zdruncinand pamantul, in timp ce ma intreb de ce mi-a luat atat de mult timp pana sa imi dau seama cine este el. Pentru moment mi-am pierdut orice capacitate si am ramas nemiscat, cu fata lipita de pamantul pe care il umezeam cu lacrimile ce imi curgeau acum, ca o apa cristalina din ochi, facand siroaie de dureri si ganduri, de atatea lupte pe care le-am dus inutil crezand cu tarie in ele, de atatea dureri provocate dand vina pe ceilalti, de atata ignoranta de care am dat dovada cand acuzam…
Cu un ultim efort, ridic capul din nou din acest pamant negru, umezit de durerile curse prin lacrimi, ma ridic parca fara vlaga desi sunt capabil de taria mea, ma uit din nou in ochii mei si privesc acum, cat de luminos este cel pe care eu il credeam dusman, dar nu aveam capacitatea sa il recunosc. Din nou ma prabusesc in genunchi, imi ridic bratele inca obosite dupa atatia ani de lupta impotriva mea si ma imbratisez cu putere in timp ce-mi cer iertare ca m-am abandonat, ca nu am fost capabil sa-mi pastrez cel mai vrednic si de incredere prieten, ca am lasat unele incidente sa desfaca aceasta relatie, si-mi spun ca ma iubesc precum iubeste universul planetele lui caci fara ele acesta nu ar exista, precum iubeste marea culoarea, caci fara culoare aceasta ar fi seaca, precum jungla animalele ei caci fara acestea, nu s-ar mai numi asa; si din nou imi cer iertare si ma impratisez, si ma iert si ma accept, caci acum stiu ca dusmanii sunt inexistenti.
Acum, refuz sa ma mai lupt, pentru ca aleg sa ma accept asa cum sunt, sa-mi iubesc imperfectiunile si refuz sa le resping, sa ma vad un soare pentru ca asta sunt, sa-mi construiesc universul asa cum il visez si refuz sa traiesc in universul altora.
Ridic pumnul spre cer il privesc si urlu ca un nebun necontrolat la el si-i jur celui mai bun prieten, ca voi mereu acolo, ca-l voi ierta de fiecare data, ca-l voi accepta asa cum este fara sa ii cer nimic in schimb si-l voi iubi neconditionat, si ma jur ca vom fi fi mereu unul si acelasi.”
Iar el m-a iertat…
