E ora unsprezece. In difuzoare se aude o voce strangulata care ne spune sa punem centurile de siguranta si sa ne pregatim de aterizare. Incerc sa ma conformez asa ca nu dureaza mult pana cand totul e conform ordinelor. Sunt fericit sa ma intorc acasa si sa imi vad parintii care ma astepta cu sufletul la gura. Nerabdator dar perfect constient de drumul care mai este de parcurs, extrag buletinul din buzunar si il arat unei doamne nemultumita si trista care imi reproseaza ca nu l-am scos din plasticul pe care l-am insarcinat sa-l protejeze. Ii zambesc in speranta ca pot sa ii fur un zambet si comentez ceva care pare sa nu ii convina desi am fost foarte politicos. Dupa o tura scurta cu un taxi care ma privea ca pe un bancomat, sunt nevoit sa fiu nesimtit pentru a putea scapa de plata unei sume enorme, cerute de acest mustacios pervers. Il salut nepoliticos si ma urc intr-un buss asteptand sa-si faca plecarea.
Privesc in jurul meu la vecinii de calatorie si vad cateva fete triste ale unor oameni din primele randuri. Aud o discutie a unor tineri din spatele scaunului pe care m-am asezat si incep sa simt ura, gelozia fara margini si invidia pe care acestia o purtau unor cunoscuti, si m-am gandit ca se intampla asta cel mai probabil datorita neputintei lor sau poate neincrederei fata de ei insisi. In dreapta mea, doi batranei nu prea inalti, purtau amandoi palarie de aceeasi culoare si vorbeau despre situatia din Romania. Palavrageau continuu despre hotii ori inselatorii, prieteni care se vand pe nimic si mame disperate care isi arunca copiii in tomberoane din lipsa de minte sau de mancare, frati care se dusmanesc intre ei si se cearta pentru o amarata de casa parinteasca, parinti care sunt abandonati de copii pentru care si-ar fi dat viata oricand, politicienti de nici un leu si presedinti vanduti, afaceri de miliarde vandute la fier vechi, paduri distruse de niste nemernici incostienti care pentru bani si-ar fute mamele in cur, asta daca nu au facut-o deja.
Sunt interesat de discutiile acestor oameni deoarece este placut sa ii auzi vorbind. Vocea lor groasa si calda parca imi mangaie timpanele prin interior. Imi pare rau cand ii vad ca se ridica, dar imi dau seama imediat ca aici trebuie sa coboare. Nu mai dureaza mult pana cobor si eu, asa ca imi pregatesc geanta si ochelarii de soare dupa care astept oprirea. Cobor si desi mai sunt cateva statii bune pana la mine acasa, ca un haiduc ma urc calare pe coaiele mele si incep sa merg la trap in directia dorita. Ma simt minunat si sufletul imi rade continuu, iar mirosul aerului de primavara imi curata plamanii afumati de cele doua pachete de tigari fumate pe drum. Ma simt ca si cum as fi intr-o calatorie placuta si fara nici o abtinere ii privesc insistent pe toti cei care trec pe langa mine, le zambesc si chiar le spun sa rada mai mult. Privesc in jur si urmaresc fiecare miscare pe care o face fiecare si atent la orice expresie care apare pe fetele oamenilor vad acele riduri de expresie ale unora care vorbesc nelinistite despre tristetea care se ascunde in spatele zambetului fals afisat precum o masca prost lucrata. Ma opresc langa o femeie la vreo patruzeci si ceva de ani care astepta probabil autobuzul sa apara in statie, ii spun cat de bucuros sunt sa ma reintorc acasa si ca abia astept sa-mi pup parintii, iar apoi o intreb cum simte ea lumea in care traieste. Ma priveste la inceput nedumerita si speriata de atitudinea mea mult prea comunicativa, dar fara prea mare efort reusesc sa ii sadesc in creier un gram de incredere. Ma priveste in ochi si cu privirea ei tremurata si umeda ma face sa inteleg imediat emotiile pe care le simte. Apoi, grabita sa urce in caruta care tocmai ajunsese in statie imi spune “Sa stii ca odata cu varsta realizezi ca poate fi altfel”. O urmaresc cu privirea si observ cum dispare incetul cu incetul in aglomeratia din oras in timp ce vreau sa inteleg perfect ceea ce mi-a spus. Gasesc imediat o rezolvare problemei in curs si cad de acord cu faptul ca poate fi altfel, iar oamneii precum pasarile libere ale cerului albastru pot sa-si traiasca visul lor in loc sa se miste in turma conform curentului social. Apoi ridic privirea la cer si ajutat de o pereche de ochelari incerc sa privesc soarele care imi mangaie fata neincetat cu bratele lui calde, parintesti si il intreb simplu “de ce?” si-apoi sunt curios sa aflu “pentru ce?”…
Multi oameni vor sa inteleaga clar ceea ce zic deoarece pe mine ma mangaie soarele in timp ce pe altii ii arde si poate te intrebi in sfarsit “de ce?”. Poti sa te intrebi “de ce?”. Habar n-am daca ii vei permite mintii tale constiente sau mai degraba celei subconstiente ori poate iti este mai lejer ambelor parti, sa inteleaga perfect aceasta intrebare.
Si ma apropii agale de barlogul parintesc si parca simt deja mirosul sarmalelor invelite in frunza de varza ale mamei mele, dar nu am cum sa ajung inainte de a-mi antrena saritura cu prajina atunci cand nu am alta solutie sa trec de trotuarele pline de cratere facute parca de niste meteoriti imensi trimisi de alte civilizatii cu scopul de face sa dispara acestea pentru totdeauna. Realizez imediat ca mai am doar cateva obstacole pana ajung pe strada unde locuiesc. Cu un ultim efort imi fac viteza si parca impins de la spate reusesc sa sar peste o groapa care ar putea sa inghita pamantul in orice moment, cotesc brusc la dreapta pe strada plina de tei si il vad pe el, rezemat de un perete, abia respirand si cu ochii rosii, neputincios sa se miste sau sa schiteze vre-un gest. Ma duc hotarat si il prind de mana ca sa il ridic si fara vlaga imi spune “Gabi tu esti?” iar eu parca lacrimand vazandu-l asa ii spun ca da. Stiam ca se droga si ca isi facuse un obicei din asta, insa era prima data cand il vedeam asa, si urma sa aflu ca se intampla in fiecare zi. L-am ridicat si l-am scuturat de pamantul care s-a prins de hainele lui precum scaiul, apoi l-am luat de brat ca sa il duc acasa. L-am rugat sa se intrebe ‘de ce?” si “pentru ce?”…
Ajuns in fata blocului, continui sa privesc la multimea de oameni care trece pe acolo. Imi aduc aminte de un prieten care obisnuia sa-mi spuna, Gabi, accepta-i pe oameni asa cum sunt. Niciodata nu prea aveau sens cuvintele lui, dar continua sa-mi spuna Fa-o acum! Si nu stiu daca realizam ca ma aflu in transa, caci cuvintele lui incepeau de fiecare data sa capete sens. Da, chiar sunt curios sa aflu daca poti sa accepti lumea asa cum este. Sa o iubesti fara sa astepti iubire inapoi, sa oferi fara sa ceri nimic la schimb iar daca ai ocazia s-o faci sa fie mai buna.
Mai privesc de cateva ori in jur si vad locurile pe care am calcat in fiecare zi cand ieseam din scara blocului care mai demult era imbracata saracacios, geamurile erau mai mereu sparte iar vecinii mai mereu nemultumiti de mizeria care se aduna din cauza cornetelor noastre. Ma indrept usor catre casa, dar acum totul este schimbat. Imi arunc hoitul in ascensorul blocului si cu o aroganta maxima ii ordon sa ma urce pana la etajul cinci caci acolo sunt asteptat si primit cu caldura parinteasca mereu. Ajuns in fata usii am emotii si respiratia mi-o ia razna, corpul incepe sa tremure iar ochii ii simt lacrimati, sun si imediat mi se deschide usa cu repeziciune de catre o femeie la vreo cincizeci si cinci de ani urmata de catre doi pasi apasati ai unui barbat cam la aceeasi varsta. Fac ochii mari si le vad pielea cum se intinde luminandu-le fata, iar eu ma minunez cat de frumosi sunt. Nu pot sa nu le zic cat de mult ii iubesc si ca in fiecare zi ma gandesc la ei ca la niste sfinti, iar ei stiu asta.
Ma indruma in bucatarie unde urmeaza sa am parte de tot felul de bunatati si acel vin rosu sangeriu situat in apropierea tavei de friptura care asteapta sa-mi incante papilele cu savoarea sa. Ma las invaluit de siguranta casei din copilarie si cu un foc de neoprit incep sa povestesc cu ei despre orice si oricine…
