Termenul deloc academic din titlu pe care vocea noastra il foloseste cu maestrie atunci cand sunetele scoase din corzi distruge timpanele nevinovate ale populatiei, exprima fara nici o indoiala inaltimea cu care se pronunta o silaba, mai precis felul in care urca sau coboara glasul in timpul vorbirii. “Intonatie” sau “inflexiune”sunt termeni ce prin natura lor semnifica acelasi lucru, adica sunt sinonime. Sa nu intram in polemici si sa lasam “tonul rosu” la care te gandesti acum, intr-un platou nici prea mare nici prea mic, imbracat intr-o salata delicioasa de rosii, abandonat pentru moment.
Acea inaltime cu care se pronunta o silaba se refera la numarul de vibratii pe secunda ale unui sunet. Si ca sa nu excludem fizica caci ea este mama evolutiei, in termenii ei se numeste frecventa sunetului. Cu cat numarul de vibratii este mai mare, cu atat vocea este mai inalta.
Tonul “rosu” inalt este asociat de catre urechea umana cu :
- nemultumirea; “ca atunci cand veneam fericiti de la scoala ca am luat opt si parintii se uitau seriosi si ne intreaba: “Si nu puteai sa iei noua?”
- iritarea;
- frica;
- revendicarile infantile.
In aceasta categoriie a tonului “rosu” inalt, se introduce de la sine si tonul de copil. Este un ton inalt, ascutit sau plangacios care evoca creierului:
- nesiguranta;
- experienta redusa;
- lipsa de autoritate.
Cand vreau sa fiu convingator in discutiile pe care le am, evit sa folosesc acest ton deoarece risc sa nu fiu luat in considerare sau tratat cu o superioritate ingaduitoare. Insa isi arata eficienta atunci cand incerci s-o faci pe persoana iubita sa-ti faca ea cafeaua in acea dimineata in care tu n-ai sa te ridici din pat nici daca bombele lui Hussein stau in fata geamului amenintator. Cuplurile sunt primele care o sa-mi dea un zece la aceasta afirmatie. Ele stiu ca in fiecare zi folosesc constient sau inconstient aceasta modalitate de exprimare atunci cand : ” te comporti ca un copil ca sa primesti ce-ti doresti”.
Pe partea cealalta de copilarie dupa ce ti-ai trait perioada adulta pierzand noptile prin cluburi si mai mereu fiind undeva, in sfarsit ai ascultat de parintii care nu incetau sa creada ca nu ai luat-o razna, sa faci si tu un copil, gasim tonul parental.
Numarul de vibratii este mai mic si avem de-a face cu o voce joasa care exprima calm, competenta, siguranta de sine. Acestui ton parental, creierul aspira sa raspunda in mod automat prin supunere, fiindca evoca autoritatea parintilor, bunicilor sau profesorilor.
Inaltimea mica a sunetului (tonul scazut) construieste senzatia de relaxare, control pe situatie, forta bine temperata. Este un ton bland, consolator sau securizator. E adevarat ca daca scade foarte mult nu dam la o parte posibilitatea ca interlocuitorul sa inceapa sa sforaie (asta e motivul pentru care se si foloseste in transele hipnotice).
Sunt convins ca atat cel parental cat si de copil sunt la fel de eficiente intr-o conversatie. Important este sa alegem momentul si contextul oportun. Daca merg la o intalnire de afaceri e clar ca voi folosi tonul parental, in timp ce in relatiile sentimentale, emotionale este indicat tonul copilaros.( manipulare emotionala-desigur in sens pozitiv,constructiv)
Stridentele si vocea “subtire” apar in conditii de nesiguranta sau anxietate, cand corzile vocale par a se intinde asemenea corzilor unei viori. E ca si cum ti-ar vorbi creta ascutita pe tabla.
Prin urmare retine ca ambele tonuri pot fi folosite cu succes, important este sa tii cont de context.
Acestea fiind spuse, trecem fericiti si cu voie buna la lectia urmatoare.
Don’t worry be happy!!!